Tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor

Domnul a îndreptat și sfințit șirul strămoșilor Săi. În chip asemănător, fiecare dintre noi, dacă urmăm lui Hristos, ne putem îndrepta pe noi înșine în ființa noastră individuală, restaurând chipul lui Dumnezeu în noi printr-o căință totală, și făcând astfel putem ajuta la îndreptarea strămoșilor noștri; și, în virtutea unității ontologice a neamului omenesc, tămăduirea noastră înseamnă și tămăduirea lor. Suntem atât de legați între noi, încât omul nu se mântuiește doar pe sine însuși.  (Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 91)

2 comentarii:

  1. Ce impotrivire si ciuda traiam vazand in mine atatea neputinte, boli mostenite din strabuni. Ii uram: la inceput pe mama, pe tata (ce era de la ei era evident), apoi incet incet pe toti ca nu mai era clar de unde. Ieri, la rugaciune, mi-a venit imaginea unui cimir cu lumina la fiecare mormant. Erau mortii mei. Mortii mei vii. Mi-a fost drag de ei. Mi-a fost drag sa simt in viata meu bolile lor si sa le dau DOmnului spre vindecarea mea, spre vindecarea lor. Sunt atat de vii mortii, dar eu privesc mult moartea din perspectiva trupului si ii abandonez in cimitir ca pe niste carpe. Ce bine ca nu ii lasa DOmnul!

    RăspundețiȘtergere